Moartea domnilor Lazaresku. Si a doamnelor

Mor si americanii cu zile din cauza sistemului lor sanitar. Cu sau fara asigurare medicala. Problema nu e dotarea materiala, care este aici, spun statisticile lor, cea mai performanta din lume. Si nici de competenta si bunavointa nu tine. Accesul la serviciile medicale, extraordinar de scumpe, e dictat mai ales de societatile de asigurari. Nu ai asigurare, vai de pielea ta! Ai asigurare, e mai bine, dar nu stii cat de bine, pentru ca firma de asigurari iti poate gasi oricand un motiv sa iti refuze interventia sau sa conteste tratamentul indicat de specialist.

Cei fara asigurare, cam o sesime, sau poate o septime din populatie, stiu clar ca, daca dau de necaz, vor munci toata viata sa plateasca tratamentul sau operatia. Asta dupa ce isi vand casa si ce mai au si intra in faliment*. Dar, la cat costa asigurarea medicala, exista oameni care prefera sa traiasca cu frica in san si cu speranta ca nu vor fi nevoiti sa ajunga niciodata la doctor. Un american plateste anual in medie aproximativ cinci mii de dolari pe asigurarea medicala, in timp ce costurile medii ale unei familii in acest scop se ridica la aproximativ douasprezece mii de dolari (suma pe care o platim si noi ca familie).

Cu asigurare cu tot, poti ajunge in aceeasi situatie, pentru ca esti la mana firmei de asigurari, care are personal angajat special sa evalueze din birou daca recomandarea medicului este sau nu corecta. Si am realizat, dupa ce am vazut aseara filmul lui Michael Moore “Sicko”, ca e posibil sa fie evaluata incorecta in zeci de mii de cazuri. Mai ales in cazurile in care interventia si tratamentul sunt foarte costisitoare. Nu neaparat fundamentat medical, ci din ratiuni de profit.

Serviciile medicale in America par sa functioneze ca o industrie, cu propriile reguli de piata. Una foarte profitabila mai ales pentru firmele de asigurari. Dar si pentru spitale si policlinici, care se lupta intre ele pentru banii asiguratilor dupa toate regulile concurentei, promovandu-si serviciile la rand cu firmele care repara masini sau curata haine. Spitalele participa cu standuri de promovare la targuri, pun panouri in locuri publice, dezvolta programe de responsabilitate sociala corporatista si nimic din ceea ce inseamna eforturi ca sa aiba o imagine buna in ochii potentialilor pacienti nu le e strain. Batalia concurentiala inseamna si tehnica medicala la zi, plus personal performant, tinut cu bani de neimaginat pentru cei de acasa. America e tara cu cea mai avansata aparatura de investigatii medicale din lume. Numarul de aparate computerizate pentru investigatii avansate la milionul de locuitori este de doua ori mai mare decat in tari cu preocupari speciale pentru sanatatea populatiei lor, cum sunt Austria si Elvetia. Nimic din ceea ce este aici un spital nu aduce cu ce stiam din Romania. Si chiar spitale cu renume pe care le-am vizitat prin Belgia si Italia sunt departe de opulenta spitalelor americane, mai aratoase decat hotelurile marilor lanturi internationale. Lifturile lor, silentioase si elegante, uneori exterioare, numai din sticla si otel, nu prind si omoara pe nimeni intre etaje, pentru ca sunt cele mai bune si mai sigure de pe piata. La ei pe holuri nu miroase a cloramina si a spatii neaerisite, pentru ca ei curata marmura pe care o au pe jos in cele mai multe cazuri cu altceva, astfel ca mirosul aduce mai mult cu cel din parfumeriile de pe Champs-Elysees.

La nici un milion de locuitori, Indianapolis are 48 de spitale, apartinand mai multor corporatii. Aflati intr-o zi in campusul Indiana University and Purdue University din Indianapolis, universitate care are cea mai renumita scoala de medicina din stat, am intrat cu Liviu, din aproape in aproape si dintr-unul in altul, in cateva spitale.

Vazut din interior, Riley Clarian Hospital for Children din Indianapolis nu are nimic din atmosfera respingatoare a unui spital ca cele din memoria mea. Holul principal strabate toate cele cateva etaje in inaltime, lasand loc privirilor sa ajunga pana la tavanul ultimului etaj, in lumina naturala lasata inauntru de geamurile care alcatuiesc o parte din peretele exterior. Doua lifturi elegante din sticla si otel, in forma hexagonala, se misca silentios pe verticala, amintind mai degraba de un centru de afaceri decat de un spital. Cea mai mare parte a holului este ocupata la parter cu spatii comode de asteptare si un loc de joaca pentru copii. Langa intrarea principala, un parc de remorcute pentru transportul copiilor, din cele pe care americanii le folosesc uzual in viata de zi cu zi pentru copiii prea mari pentru a mai incapea in carucior. Parintii ai caror copii nu vor sa mearga pe jos pe culuarele spitaluilui pot lua o remorcuta sa o tracteze dupa ei, sa le fie mai comod. Peste tot in hol, zeci de animale de plus, de toate marimile si multe flori ornamentale. In partea opusa intrarii principale, in acelasi hol principal, o receptie mare unde cativa angajati raspund politicos la solicitari.

Spitalul nu pare sa aiba nevoie de bodyguarzi la intrare sa te intrebe unde te duci si sa iti taie chitanta chiar daca mergi cu mancare la rude, ca la mine in oras. Tot altfel decat acasa, numeni nu pare platit acolo sa iti strice ziua vanandu-te si tipand la tine pe culoare doar pentru ca vrei sa ajungi intr-un spital in vizita, chiar fara treaba ca noi. Am mers sa ne uitam din etaj in etaj pana la ultimul, fiind martori la formele uimitoare pe care le poate lua civilizatia in termeni de servicii pentru sanatate, mai ales cand compari normalitati atat de diferite.

Sute de metri de pasarele aeriene leaga Riley Clarian Hospital for Children din Indianapolis de Indiana University Hospital si de cladirile facultatii de medicina din acelasi campus. Am traversat si noi printr-una din pasarele, aflata la cativa metri de sol, zona pana la spitalul universitar. Peste tot civilizatie si inedit. Din holul central, culoarele care pornesc spre diferite sectii poarta nume de strazi, marcate corespunzator prin indicatoare: First Avenue, Emergency Street, s.a. Ca paralela cu un oras adevarat sa fie mai evidenta, spatiile de la intalnirea a doua culoare sunt denumite piete, cu nume si placute indicatoare. Am mers si noi pe First Avenue pana ce am trecut de Central Plaza, dupa care, pe niste scari rulante, am urcat pana la pasarela care duce la biblioteca Scolii de Medicina de la IUPUI.

Impunatoarea constructie afiseaza pe peretii uneia din zone tablouri cu toate promotiile de medici din 1907 pana in prezent. Dincolo de incarcatura sentimentala pe care o poarta pentru cei care au trecut ca studenti pe acolo, tablourile sunt si o oglinda a modului cum a evoluat medicina in Statele Unite. Si, din pacate, si starea de sanatate a americanilor care, pe de alta parte, traiesc si drama influentei exagerate pe care dezvoltarea industriei serviciilor medicale si a celei farmaceutice o au aupra lor. Asta da nastere la o dependenta anormala de medic si medicamente, care au ajuns sa trateze si stari banale de indispozitie, pe care romanul le considera parte din firea omului si nu un motiv tocmai bun sa te intoxici medicamentos. In plus, parca ai prea repede ocazia ca medicul sa te completeze sau sa te descompleteze cu bisturiul. Astfel, revenind la tablourile de pe pereti, daca in dreptul anului 1907 am numarat douazeci si cinci de absolventi, in ultimii ani promotiile de medici au fost de cinsprezece, douazeci de ori mai numeroase. Generatiile din ce in ce mai mari de absolventi de medicina sunt un raspuns la explozia “industriei” medicale americane in continua dezvoltare.

Excursia noastra incitanta prin labirintul de spitale din campusul IUPUI a avut si un sfarsit pe masura de interesant. Descoperirile nostre din aproape in aproape ne-au dus intr-o statie ca de metrou, la capatul unui culoar, doar ca era la unul din etajele superioare ale IU Hospital. Cateva randuri de scaune, plante ornamentale mari, pereti de sticla pe cele trei laturi exterioare, cateva monitoare mari asezate in locuri accesibile privirii care difuzau un program de stiri si niste camere de supraveghere erau principalele repere ale incaperii. Neam oprit sa intelegem despre ce este vorba. La cateva minute, un trenulet cochet soseste pe una din laturi si cateva usi din sticla se deschid in paralel cu usile trenului. Calatori erau o familie de negri care astepta in statie inaintea noastra si, in mod spontan, noi.

People mover-ul, un tren de uz intern, face legatura intre unitati sanitare apartinand aceluiasi concern medical aflate la cativa kilometri una de alta in Indianapolis, printre care si un laborator important pentru analize si investigatii. In mod practic, costisitoarea instalatie facuta in Elvetia, care a inghitit patruzeci de milioane de dolari la inceputul anilor ’80, isi poate justifica prezenta prin castigul de timp pe care il asigura utilizatorilor. In lipsa lui, timpul alocat pentru deplasare, inclusiv gasirea unui loc de parcare, respectarea sensurilor unice si aglomeratia din orele de varf din Indianapolis, pacientii si personalul medical care trebuie sa treaca, prin natura investigatiilor, pe la toate cele trei unitati medicale ar trebui sa piarda cam de zece ori mai mult timp sa ajunga de colo-colo.. Masinaria nu are locomotiva, fiind complet computerizata, programata sa functioneze singura pe baza de curent electric. Cochetul tren poate duce simultan pana la optzeci de pasageri, fiind dimensionat in asa fel incat sa poata primi si bolnavi cu tot cu paturile mobile. Atinge aproape cincizeci de kilometri pe ora, mergand pe niste sine special amenajate la cativa metri deasupra solului, traversand zona pana la ultimul din spitalele deservite. Programul trenului este unul anume, dar poate fi chemat prin apasarea unui buton chiar si in miez de noapte, daca cineva are nevoie de el.

Am facut si noi o tura completa intre IU Hospital si Methodist Hospital si inapoi, doar pentru a vedea orasul de la inaltimea sinelor. In zare, la un kilometru, doi, se vedeau zgaraie-norii din centru, intr-o imagine standard pe care si-o vand marile orase americane. Panorama din imediata apropiere insa nu oferea nimic spectaculos, pentru ca era numai o alta perspectiva aspura ghetoului care se intinde si in partea respectiva a orasului, cu case modeste si scorojite, prost intretinute si inconjurate de acareturi inutile imprastiate alandala pe langa ele. Case ale celor care, in lipsa unei asigurari medicale pe care nu si-o permit, pot visa cel mult sa se plimbe fara motiv cu people mover-ul.

In trenuletul silentios, intr-o izolare artificiala, lumea pare sigura, ceea ce te face sa crezi ca, daca te imbolnavesti, sub asigurare poti spera teoretic in ce e mai bine. Dupa ce am vazut filmul lui Michael Moore, am realizat ca siguranta nu exista nici in lumea asta, care stie atat de bine sa dea lucrurilor aparente perfecte.

Am vazut astfel ca vorba pe care am repetat-o ani la rand acasa, “Sa ma fereasca Dumnezeu sa ajung acolo!”, nu isi pierde sensul ci doar motivul pentru care imi doresc. Nu imi mai e teama ca, cu asigurarea mea cu tot, nu voi ajunge la o intelegere financiara cu doctorul care ma trateaza, in asa fel incat sa il motivez suficient sa ma faca bine (stiu ca generalizarile sunt necinstite uneori, dar, din pacate, experienta mea ma indeamna sa fac asta). Nu imi mai e teama ca, daca ai mei nu ajung cu mancare la mine ca au trecut orele de vizita, voi fi nevoita sa mananc marmelada intinsa pe paine veche, ceaiul de zahar ars si macaroanele fierte, eterna mancare de spital. Nu imi mai e frica de faptul ca, daca spitalul nu are iar cei apropiati nu gasesc la farmacie sa cumpere medicamentele de care am nevoie, o sa mor cu zile. Acum ma gandesc ca aici, daca firma de asigurari refuza sa imi plateasca tratamentul, din motive absurde chiar, iar eu nu il pot plati din buzunar, nu se mai mira nimeni, ca la noi, daca spitalul ma trimite cu un taxi sa ma lase in strada. E procedural si are justificare logica, asa functioneaza sistemul: cine poate sau apuca, oase roade, cine nu … treaba lui!
________________________

* In America si persoanele fizice pot declara faliment atunci cand nu isi mai pot plati datoriile

 

Gustul de tara

Bloggeritei care spunea despre gustul amar de acasa.

Mestere, de aici din America, prin comparatie, lumea de acasa nu are un gust chiar asa amar. In ceea ce ma priveste, simt o mare lehamite doar cand ma gandesc la sistemul sanitar, probabil cea mai dureroasa Golgota fara sfarsit a romanilor de rand si un regret ca nu am avut si noi parte de niste oameni acolo sus care sa faca lucrurile asa cum ne-am fi dorit. In rest, mie imi pare in regula tara unde mi-am format valorile si mi-am modelat caracterul si unde sunt toti cei pe care ii simt apropiati.

Cat despre discursul civilizatiei, care ar trebui sa intre in discutie tot prin diferenta, asta tine tot de clasa politica, pentru ca civilizatia cred ca se face peste tot prin lume prin legi stricte si aplicate practic cu masuri punitive clare si consecvente pentru cei care nu le respecta.

Crezi ca cei mai multi de aici sunt civilizati ca asa le dicteaza constiinta sau educatia? Sa ii vezi pe tinerii aia care nu raspund inca in fata legii cum se bat ca descreieratii prin licee (exista o lege absurda, “No child left behind” care obliga intr-un fel, indirect, scolile sa nu ii exmatriculeze) sau pe cei care arunca si la ei pe geam, din fuga masinii pe autostrada, cutii si sticle goale de Coca-Cola sau pachete de tigari … Cand nu se stiu responsabili sau in pericol de a fi prinsi se intampla la fel ca la noi, nu te gandi. Ei, in plus, stiu ca daca ii prind ca incalca legea sunt mancati: isi pateaza reputatia, isi pierd serviciul, nu mai pupa un ban de la banci si, daca tribunalul o cere, li se poate suspenda si permisul de conducere (asta din urma poate parea neimportanta, dar aici daca nu conduci masina nici la paine nu te poti duce). Iar asta ii face mai “civilizati”. Dupa ce cinci mii de americani au fost bagati cate sase luni la inchisoare ca lasau ambalaje aiurea prin Smoky Mountains dupa ce mergeau la picnic, de mureau ursii pe capete incercand sa digere pungi de plastic, toata zona aia e luna. In Romania, eu am vazut asta-vara un idiot cu o camioneta Toyota pe Transfagarasan care a aruncat intr-o vale salbatica si inaccesibila cativa saci de deseuri cu pet-uri de suc, cutii goale de bere, sticle, etc. Orice om sanatos la cap si cu minimum de bun simt, care vedea ca e imposibil sa cureti valea aia, nu ar fi facut asta. I-am luat numarul de la masina si i l-am spus sefului de post de la primul post de politie, sub declaratie scrisa. Intreaba-ma daca s-a intamplat ceva. Doar sa fii tampit in Romania sa faci ce trebuie, daca asta contravine cu ce ti-ar fi mai bine sa faci!

America e o tara eficienta, nu e vorba. Au un spirit practic peste masura si asta ii face sa castige timp si bani (nu mai detaliez). Benzina e la jumatate de pret fata de Europa si asta este, intr-adevar, un punct de plecare in bunastare. Stim bine cum e la noi: cand creste benzina cu unul, doi centi sare si pretul la malai de te miri cata benzina intra in kilogramul de malai in contul centului sau centilor respectivi … Daca au nevoie de tine, te platesc cu bani buni. In rest, un job pe care poate lucra oricine se plateste cu sapte dolari pe ora, in care intra si impozitul pe care il dai la stat, undeva pe la treizeci la suta. Si din banii astia te cam tarasti, la cat dai pe asigurari medicale, utilitati, etc … Am vazut si romani fericiti aici, daca fericirea se suprapune cu realizarea din punct de vedere financiar. Unii recunosc asta punandu-si steagul Americii la numarul de la masina, purtandu-l ca insigna si pe pieptul imbracamintii.

Pe de alta parte, am intalnit si americani de treaba, dar in general un “de treaba” mai mult obligatoriu prin proceduri si lege (ma gandesc la relatiile cu administratia) sau care de cele mai multe ori are ceva fortat, ca zambetul care le umple degeaba si la comanda toata fata. Sunt prea formali si asta mi se pare obositor. Cat despre oameni “de treaba”, “de treaba”, sunt probabil, ca mi-a mai povestit Liviu Si, sa nu fiu chiar rea, am intalnit si eu vreo doi, care mi s-au parut cu atat mai mult de admirat in lumea asta diferita …

Ca sa vezi cum se vad lucrurile de la mine, pentru ca una din problemele mele in State e ca … aici s-a mancat mereu mult, probabil, drept care a fost nevoie de foarte multi cowboy sa creasca vaci, ale caror valori le recunosti si astazi in comportamentul celor mai multi, printr-o educatie transmisa peste decenii. Astfel, americanii in general sunt de treaba doar atat timp cat tu faci ceva pentru ei si, esential, nu ravnesti, chiar indirect, la vaca lor. Pentru ca atunci pot scoate si pistolul. In plus … prea multe droguri, atentate in masa, impuscaturi, ghetouri, toate facand parte si ele, la o distanta de cateva mile, din viata ta civilizata de american naturalizat cu casa draguta, in zona rezidentiala buna, cu o masina cel putin bunuta pe membru de familie, vacante mai frumoase, etc., pe care acasa putini si le permit, ce-i drept.

Mi-e dor insa de oamenii de acasa care ma priveau in ochi si ma ascultau dupa ce ma intrebau ce fac. Mi-e dor de job-ul meu de acasa, asa cum era el, un job epuizant intr-o multinationala, de colegii mei cu care radeam de ne dadeau lacrimile din motive pe care le gaseam in fiecare zi. Mi-e dor sa pot face, chiar la serviciu, lucruri in care sa pun suflet. Din pacate, in tara asta nu prea ai nevoie de suflet, trebuie sa fii eficient si sa stai bine cu marketing-ul personal, ca sa fii bagat in seama. Mi-e dor sa nu mai vad oameni tampiti de izolare si singuratate.

America nu pare sa aiba suflet sau prieteni; are doar ceva mai multi bani.

Asa ca, Mestere, as vrea sa ma fac inteleasa de ce gustul de acasa nu e amar, chiar simtit dintr-o tara care se vinde ca un vis din care sunt lasate sa se vada doar partile frumoase. Aici nu ai avea niciodata ocazia sa traiesti satisfactia de a termina un training in urma caruia sa primesti imbratisari si flori de la cursanti, cum povesteai tu la un moment dat pe blogul tau. Dar va trebui sa fii mereu atenta sa nu depasesti cu un minut timpul alocat cursului, ca s-ar putea sa ai neplacuta surpriza ca toti sa iti plece fara sa ii intereseze ce zici si simti tu, pentru ca e problema ta daca incalci conventiile si le mananci din timpul lor eficient planificat. Copilul tau va avea cu siguranta acolo o educatie mai valoroasa, pentru ca noi, ca popor, avem niste valori fantastice de transmis, chiar daca nu se pot face bani pe urma lor si sunt apreciate numai acolo.

Nu vreau sa par victima a Americii, pentru ca nu sunt. Trebuie sa fiu si sa stau aici printr-o conjunctura a sortii si asta ma face sa ma bucur de o experienta de viata total diferita. America poate ca nu e nici mai buna, nici mai rea decat oricare alta tara, doar ca pentru mine e alta tara si nu a mea, cu bubele ei cu tot, nu numai cu caii verzi pe care ii vedeam pe peretii din tara. Ma revolta insa ca un vis ambalat si vandut prea frumos, pazit de proceduri vamale stricte si vize greu de obtinut macar si in scop turistic, ne-ar putea face sa ne desconsideram mai mult decat meritam si sa ne dorim, uneori, ceea ce nu stim daca e mai bun sau nu decat ce avem.

Iti doresc sa stii sa te bucuri, alaturi de cei dragi, de toate bucuriile pe care ti le poate oferi numai “acasa” ta!

 

Tineretea lor

Am ajuns aseara la o petrecere organizata de un liceu american in cinstea Valentine’s Day. Intr-o sala mare, una din salile de sport auxiliare ale liceului (cam cat una de sport de pe la noi, din cele construite recent pe langa scoli), era un video DJ inchiriat care isi instalase pupitrul lui, boxe, o orga de lumini si un ecran mare iar in plus mai erau cateva reguli de respectat afisate pe pereti si peste tot o multime de baloane albe, rosii si roz.

La petrecere au venit aproximativ o suta de tineri, cei mai multi cu varste de 15, 16 ani. Eram curioasa sa vad cum se distreaza adolescentii americani. Si mai vroiam sa vad daca mai inteleg ceva din ceea ce ii distreaza pe cei din generatiile de dupa mine. Am facut experienta asta si in Romania, in urma cu mai mult de un an, cand am mers intr-o discoteca unde muzica, prin excelenta electronica, mi s-a parut rece si dura iar dansul unul cu miscari aproape robotice, lumina obositoare si foarte mult fum, pentru atmosfera dar si de la tigari. Prea putina caldura si prea putin care sa aduca cu ce apucasem eu la timpul potrivit.

Revenind la adolescentii americani, tinuta lor de bal se rezuma la maieuri cu bretele, bluzite si tricoase din cele cum mergem in mod obisnuit la plaja, blugi, pe alocuri cu cate un crac despicat, fara sa para o problema, de sus pana jos, pantaloni purtati cu tururile lasate foarte jos, astfel incat lasau sa se vada chilotii complet, camasi descheiate si, ca elemente fun speciale pentru petrecere, cate o peruca haioasa care il scotea in evidenta pe purtator. In picioare – incaltaminte sport si cel mult obisnuita, pe care cei mai multi o abandonau pe marginea salii pentru a simti gustul alunecator al distractiei pe pardoseala in sosete.

Doua ore si ceva, cat a durat “balul”, a fost o harjoneala permanenta. Tinerii s-au alergat, s-au tarat unii pe altii pe dusumeaua perfect lustruita a salii, au spart baloane si s-au batut cu ele, au facut poze zambind americaneste si, pe perioade scurte, ca niste pauze in agitatia generala, au dansat. Dansul, cum aveam sa imi dau seama, era prin excelenta o experienta de grup. Piesele ritmate erau o topaiala generala, cu miscari identice, de multe ori dictate prin comenzi venite de la DJ sau direct de pe banda, indiferent de ritmuri iar la blues-uri se inlantuiau in grupuri de pana la douazeci si se leganau spre stanga si spre dreapta. In plus, fetele dansau cu fete blues sau melodii mai ritmate, frecandu-si formele una de alta cu miscari senzuale, care le imitau pe cele din clipurile care rulau pe panoul urias in paralel cu fondul muzical. O alta particularitate observata era tendinta de a se inghesui unii in altii, pentru a dansa intr-o miscare haotica, incadrandu-se, cum aveam sa aflu, in curentul slam dancing (am intrat azi putin pe net sa vad detalii si am dat printre altele pe YouTube si de niste parodii amuzante ale acestui stil apartinand lui Mr. Bean http://www.youtube.com/watch?v=3_DDzm2teII ). La un moment dat, pentru ca toti din sala uriasa erau inghesuit in cativa metri patrati in fata DJ-ului, acesta a anuntat ca opreste muzica pana se vor separa si imprastia.

Un tanar, imbracat in negru din cap pana in picioare, ajuns singur la petrecere, a stat izolat toata seara. S-a plimbat jucandu-se cu un balon printre ceilalti, de la un capat la altul al salii, fara sa danseze sau sa socializeze cu cineva. Desi erau foarte multe fete, nu a incercat sa se aproprie de vreun grup. La un moment dat, si-a luat geaca pe el si s-a asezat langa una din usi. Parea pierdut cu mintea si m-am gandit tot timpul la frustratii care au tinut in ultimele luni primele pagini ale ziarelor si programele de stiri la cote mari de audienta dupa ce au facut atentatele in masa din Colorado si Ilinois. Inainte sa plece, a schimbat cateva vorbe cu un negru, care l-au facut sa rada. Avea un zambet sincer si frumos. Daca ar fi zambit de la inceput, nu as mai fi stat cu ochii pe el, de frica, toata seara.

Petrecerea de Valantine’s Day, in tara care si-a vandut sarbatoarea si prin ea valorile iubirii in toata lumea, nu a avut nimic personal. Nimic care sa promoveze ideea de doi, de iubire adolescentina pura si intensa ca in amintirile mele. O atmosfera rece, care parea sa nu construiasca decat imaginea de maine a unei tari in care relatiile de cuplu sunt de cele mai multe ori formale iar divortul si casatoriile multiple sunt parte din normalitate.

 

Pierderi care nu conteaza

Nu imi place sa pierd.

Cand mi se intampla, am o reactie exagerata. Realizez chiar pe moment, dar e incontrolabil. Un refuz venit dintr-un loc de unde mi-as fi dorit un raspuns pozitiv echivaleaza, iar si iar, cu un sfarsit de lume. Nicio experienta trecuta, sau suma experientelor, nu ma ajuta sa inteleg retroactiv ca toata agitatia e degeaba si ca orice lucru are o rezolvare (cu exceptia mortii, dar care, intr-un final, face si ea parte dintr-o rezolvare cu finalul cel mai asteptat, scris in legile firii). Mintea mi se intuneca, simt o presiune in ceafa si doar timpul estompeaza amaraciunea exagerata care ma copleseste. Putine din motivele care m-au facut sa simt asta justificau cu adevarat consumul psihic. Realizez de fiecare data, dar mai realizez si ca mintea mea are propriile proceduri al caror control nu imi apartine, indiferent de cat de logic pot judeca situatia si realiza dimensiunile problemei.

Cand pierd, reactionez de parca locurile pentru castigatori pe lumea asta ar fi nelimitate. Problema e ca stiu si accept ca sunt limitate si ca nu de fiecare data ce sunt, ce stiu si ce fac ma definesc drept potential castigator. Stiu, inteleg, accept, dar tot ma dau de ceasul mortii …

Ma gandesc ca poate exista o cale sa ma vindec de asta, sa pot trece starile de suparare prin filtrul ratiunii, sa le estompez si sa le fac sa dispara. As vrea sa aflu, dar in acelasi timp mi-e frica de o pierdere moralizatoare prin care viata ar putea sa ma treaca cu scopuri pur didactice, pentru a ma invata ce conteaza cu adevarat si ce nu …

 

Locuri care nu dor

Mi se intampla uneori sa constat ca exista locuri din care, desi apartin trecutului, parca nu pleci niciodata si continui sa le apartii. Probabil din tendinta de a te ancora de trecut ca de un punct de sprijin concret intr-o viata in schimbare, care tinde sa iti cultive prioritar indoielile si retinerea de a te arunca cu capul inainte in valtoarea ei. Sunt locuri unde, atunci cand revii, te simti cel mai bine cu tine si pe care, intr-o definitie perfecta, pilotul-scriitor Doru Davidovici le compara cu “un borcan de dulceata, ascuns de bunica-n camara / locul unde revii fara sa doara”. Sunt locurile de care soarta te rupe, pentru ca, in complexitatea lor, cararile vietii tale continua prin alte locuri pe care trebuie sa ti le apropii si de unde trebuie sa simti ca esti, ca sa iti fie bine.

Acolo sunt oamenii la care tii si care te ajuta sa nu te simti strain intr-o lume care ti se pare, odata cu varsta, din ce in ce mai mare si uneori poate mai ostila. Sunt oameni cu care ai cimentat o relatie care continua peste ani si distante. Oameni langa care, atunci cand revii, ai senzatia ca tot timpul trecut care v-a separat se anuleaza si ramane doar sentimentul de stabilitate, parand ca nimic nu s-a schimbat.

Am avut din nou sentimentul asta de apartenenta la prezentul continuu la oameni si locuri azi, in urma unui telefon in tara care m-a facut sa retraiesc condensat amintiri frumoase ale ultimilor ani in Romania. Mi-a venit in mine, cu ocazia asta, si poezia lui Doru Davidovici citata mai sus, pe care am invatat-o pe derost mai multi ani in urma, imediat dupa ce am citit-o prima data, pentru ca mi-a placut foarte mult.

Nu sunt un mare consumator de poezie, dar asta a avut un impact special in sufletul meu. O redau mai jos, poate mai bucura si pe altcineva.

Fii atent

Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodata de tot.
Pastreaza ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvant
Ca un borcan de dulceata, ascuns de bunica-n camara.
Locul unde revii fara sa doara

Numai al tau, tainuit,
In care poti dormi linistit, cu tine impacat
Somn adanc, leganat
Si unde poti fi pe rand sau deodata
Pirat
Aviator
Pompier
Si axa de roata dintata.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveste-n jur
S-a cam perimat notiunea de “pur”
In secolul nostru motorizat…
Suntem altii
De noi insine depasiti,
De noi insine putin inspaimantati si siliti
Sa nu facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribil de buni, nu sunt nici rai,
Oamenii-s oameni
Crede doar in ochii deschisi mai larg ca ai tai.
Oricum ar fi…
E pacat pentru noi
Sa risipim
Orzul pe gaste
Si painea alba pe oi
(Ultima farama, stii bine
Niciodata n-o pastrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare) .
Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici rai,
Oamenii-s oameni
Crede doar in ochii mai larg deschisi ca ai tai.
Doru Davidovici

 

Amintiri despre razboaie

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, bunicul meu a fost luat prizonier de rusi undeva intr-un sat din Subcarpatii Buzaului, cazut sub ocupatie. Rusii isi stabilisera comandamentul intr-o gospodarie mai mare iar prizonierii erau urcati toti in podul grajdului, unde erau tinuti in bezna, fara a avea voie sa-si vorbeasca. Si era putin probabil ca cineva sa nu respecte regula rusilor, care ii amenintasera ca la prima soapta ii impusca pe toti fara niciun alt avertisment. Romanii cadeau in mana ocupantilor pe rand si tot pe rand ajungeau in podul intunecat, alaturanduli-se celorlalti.

Prizonieratul din pod al bunicului a durat zile, sau poate doar cateva zeci de ore care au parut fara sfarsit, dupa o estimare facuta fara a putea vedea in tot acest timp macar succesiunea zilelor si a noptilor. Perioada petrecuta in bezna din pod a fost una in care realitatea a fost perceputa diferit fata de situatiile normale, cand ochii te ajuta in mod determinant sa intelegi si sa iti ghidezi actiunile. Ajuns la randul lui sus, in liniste si intuneric, bunicul meu realizase dupa forfota din jur, a corpurilor intr-o asteptare fara miza, ca impartea podul cu foarte multi oameni. Mirosul puternic de fan l-a facut sa caute, pe pipaite, un loc mai confortabil si mai moale pentru a se intinde, fiind primit tacit pe marginea gramezii de iarba uscata de ceilalti prizonieri care s-au inghesuit unul in altul mai mult, pentru a-i face si lui loc. Au stat asa ore in sir, alternand somnul cu nesomnul in tacere, reprimandu-si foamea, setea si pe cat posibil orice alta nevoie a corpului. Doar agitatia care razbatea de la rusii de prin curte mai putea fi un reper pentru masurarea timpului, dar nu unul suficient de bun atat timp cat misiunea lor acolo nu le permitea sa foloseasca noptile doar pentru a dormi.

La un moment dat, grupul de oameni a inceput sa se miste compact, catre o anumita directie. S-au tinut toti unii dupa altii pana la un capat de pod, unde era o gaura facuta cine stie cum. S-au strecurat unul cate unul afara, coborand pe un bulamac de lemn si disparand in noapte, fiecare unde a apucat, departandu-se in graba de grajdul ocupat de soldatii rusi. Experienta din pod, desi una comuna, a ramas sa fie traita separat in amintire de cei care au fost partasi la ea, ramanand pentru toata viata doar o suma de perceptii individuale, mai cu seama olfactive si tactile. Nimeni din cei care au fost acolo nu a stiut vreodata cu cine a impartit orele petrecute in podul grajdului, ca prizonier la rusi.

Povestile din razboi ale bunicului meu, pe care i-am cerut sa mi le repete de nenumarate ori, au avut asupra mea aceeasi fascinatie pe care, cum aveam sa observ mai tarziu, o aveau istoriile mele intamplate pe vremea comunistilor asupra celor care nu au avut niciodata de a face cu un astfel de sistem. Nu o sa uit niciodata uimirea cu care doi colegi italieni din firma la care lucram la un moment dat m-au ascultat cateva ore fara intrerupere intr-un restaurant pe malul Lacului di Garda in timp ce le povesteam amintirile mele din Romania comunista. Totul era absolut diferit fata de realitatea si experienta lor: faptul ca stateam la coada de pe la trei dimineata pentru doi litri de lapte iar daca mai prindeam un iaurt sau o cutiuta cu branza cu smantana era un motiv de satisfactie si buna dispozitie pentru toata ziua, faptul ca stateam zile intregi cu scaunelul la cozi interminabile la pui sau la carne si ca ajungeam uneori, dupa tot chinul, sa apucam doar gheare sau oase goale si era bine si asa, faptul ca pana si painea ne era rationata si vanduta pe cartela.

In afara de povestirile din vremea coministilor mai am si altele, intamplate dupa, dar care par la fel de savuroase prin particularitatile lor pur romanesti. De un anumit inedit sunt cele traite pe vremea cand lucram ca sora medicala. Cu un an inainte de Revolutie terminasem liceul sanitar, de mare viitor pe vremea mea datorita mentalitatii ca se traia din spaga mai bine decat din salariu. Exact in anul Revolutiei imi faceam primul an de stagiu ca sora medicala la salile de operatii dintr-o maternitate, un post ravnit de multa lume dar pe care eu l-am urat dupa primele luni de munca in sistemul sanitar. Asta dupa ce o mama a murit inainte sa apuce sa nasca pentru ca medicii operatori nu s-au inteles in timp util cu anestezistul la impartirea banilor de la pacienta. Pana au chemat un alt anestezist din alt spital atat mama, cat si copilul dusi au fost. Am ales atunci o specializare in care sa ma pregatesc pentru facultate, mi-am luat meditatori si am lasat cariera de sora medicala unora cu sange mai rece si cu un psihic mai puternic. Imi mai revin si astazi in minte replici celebre prin spitale ale medicilor din acea perioada, ca cea data de un chirurg unui batran pe care ar fi trebuit sa il opereze de prostata. Medicul ii spune bietului om pretul pe care trebuie sa il plateasca daca vrea sa fie operat si sa scape iar acesta, absolut uimit, raspunde: “Pai, tata, de unde sa am eu atat, ca e pensia mea pe patru luni de zile?!”. “Ehe, tataie, adauga doctorul, lasa, ca daca mori, te costa mai mult!”.

Nici dupa plecarea mea din sistem sanatatea romaneasca nu a castigat prea mult. La ani si ani dupa si dupa Revolutie, m-am lovit de serviciile de specialitate unde am ajuns in repetate randuri cu bunicii mei. Medicii continuau si atunci sa ma trimita in miez de noapte sa le cumpar de unde vad cu ochii Kent sau cornuri si iaurturi cu fructe, pe banii mei. Asta luandu-ma de la capataiul bolnavului pe care il ingrijeam voluntar si din considerente morale in numele sistemului sanitar romanesc (administrand medicatia cumparata de mine, pentru ca spitalul spunea ca nu are nici medicamentele, nici bani sa le cumpere, sau schimband perfuzii). Unica si meschina satisfactie a fost cand am citit la un moment dat in ziar ca pe medicul cu tigarile l-au prins luand spaga si l-au arestat, cativa ani mai tarziu. Pentru ca din partea colegiului local al medicilor, pe care il sesizasem, umilita si indignata, nu am primit nici macar normala si elementara satisfactie de a-mi raspunde prin fraza: “am primit sesizarea, vom verifica”.

Cum si amintirile mele, ca si cele ale bunicului meu, isi gasesc ascultatori interesati ma gandesc in ce masura razboaiele traite de noi separat si in timpuri diferite sunt comparabile …

 

Partea frumoasa a uratului

Nu imi place sa pastrez resentimente fata de nimic. Incerc de fiecare data sa privesc si intamplarile neplacute din viata mea cu un ochi ingaduitor, astfel incat sa ma pot uita in urma si spre ele, fara strangere de inima.

In fapt, intamplarile care te consuma sunt cele care te fac sa intelegi. Te obliga sa analizezi, sa intorci absurdul pe toate partile, sa incerci sa il inregimentezi intr-o logica accesibila gandirii tale, ca intr-un final sa accepti ca exista doar ca atare si face parte din viata ta.

Partea frumoasa a uratului vietii te ajuta sa fii fericit prin comparatie, sa simti binele si mai binele clar si separat de tot ce ti se intampla in rest.

Raul si uratul fac parte din viata mea ca experienta, si nu ca povara. Le-am pus mereu intr-o ecuatie a echilibrului, care intotdeauna s-a egalizat prin mecanismele nestiute ale destinului. Intotdeauna am stiut, cand se aduna mai mult urat decat frumos, ca raportul trebuie sa se inverseze, osciland de la negativ la pozitiv si pastrand o distanta de cele mai multe ori perfect egala fata de punctul zero.

Si niciodata nu am asteptat degeaba.  

 

Restul este balast

De cate ori nu ies lucrurile cum as vrea si asta ma consuma, de atatea ori imi pun aceeasi intrebare: pana la urma, daca asa a fost sa fie, se schimba cu ceva viata mea in asa fel incat sa nu pot merge mai departe? Si aflu de fiecare data ca nimic din mai tot ce se intampla zi de zi si care nu imi convine, ma indispune, ma revolta, ma nelinisteste, ma consuma nervos, nu e fara rezolvare.

Pana la urma, nimic din ceea ce nu e legat de moarte si uneori de sanatate nu e de nerezolvat.

In timp, abordarea asta m-a ajutat sa fiu mai atenta la problemele care au tendinta sa nu ma lase sa dorm, m-a ajutat sa le pot atenua impactul asupra mea. E lectia de intelepciune invatata de la viata, cu pretul a nopti nedormite si zile triste, fara de care insa nu as fi inteles niciodata atat de bine ca, doar cu putine exceptii, mai toate bataile de cap sunt balast.

 

Despre bani si faima, statistic vorbind

Imi plac statisticile. Ma ajuta sa clasific, sa analizez, sa imi dau seama de regulile generale care functioneaza intr-o situatie sau alta.

Sunt un depozitar de statistici personale.

Ma gandeam putin mai devreme la criteriile dupa care ii analizam pe ceilalti.

Statistic vorbind si bazandu-ma pe experienta mea, banii par a fi cel mai important dintre ele, raportat la frecventa cu care spunem: “X are bani”. E, intr-un fel, cel mai usor sa iti dai seama daca un om are sau nu mai multi bani in comparatie cu media, pentru ca se vede. Are o casa mai buna, o masina mai buna, isi permite vacante mai bune si isi poate da copiii la scoli mai bune. Banii atrag atentia si aduc faima. Cu atat mai usor in cazul celor care fac parada cu reusita lor financiara in viata, care le confera un sentiment de superioritate.

Pana la urma, oamenii cu bani sunt superiori din unele puncte de vedere, pentru ca, in spatele banilor adunati gramada, se afla mai multa consecventa, mai multa vointa, mai multa munca, poate, mai multa prezenta de spirit si uneori chiar mai multa inteligenta decat in medie. E discutabil, dar nu de fiecare data, doar drumul pe care au ajuns acolo.

Banii sunt criteriu principal de analiza si pentru ca putini sunt cei care nu isi propun in viata sa aiba cat mai multi bani. Sau poate ca special din motivul asta. E un scop comun, care diferentiaza prin comparatie, imparte si clasifica.

Un scop care lasa insa loc sa fie admirati si celor care nu ajung sa aiba prea multi bani pentru ca isi propun doar sa devina mai bogati spiritual. Pentru dreptul lor la faima, ei impart forma lor de bogatie cu ceilalti prin carti, tablouri, sculpturi, picturi, etc.

 

Lectia despre recunostinta

Sunt uimitoare recunostinta si devotamentul pe care le simti la animale.

Oamenii se mai intampla sa uite binele pe care l-au primit, dar animalele sunt consecvente in recunostinta lor cand vine vorba despre “a nu musca mana stapanului care le-a hranit”. Povestirile cu cainii care mor parasiti de instinctul de a trai pe mormantul stapanului au depasit granitele rubricilor din ziare si de la televizor si au devenit literatura si subiect de film.

Am primit de curand prin e-mail un filmulet-stire realizat in Columbia, care surprinde intalnirea dintre un leu african si o femeie care l-a salvat de la moarte cu sase ani inainte de momentul filmarii. Pentru a doua oara am fost determinata sa pun la indoiala ferocitatea instinctuala a felinei. Prima oara a fost in adolescenta, dupa ce am citit intr-un almanah un articol despre o familie din Rusia care crescuse un pui de leu in casa.

Leul, King Berberov (botezat dupa numele familiei), a fost un adevarat animal de companie, bucurand primii ani ai copiilor familiei asa cum milioane de caini, pisici, pestisori, broaste testoase, iepurasi, etc., au bucurat copilaria noastra. Ajuns mare, leul era solicitat, datorita blandetii lui, pe diferite platouri de filmare. Cu prilejul unuia din castinguri, familia Berberov, care mergea pe strada cu leul in lesa, a fost oprita din plimbare si obligata sa inchida leul undeva pana va fi luat cu un mijloc de transport. Au inchis leul intr-o sala de sport. Ramas singur si auzind voci de copii la joaca, leul incearca sa iasa afara pentru a profita, ca de obicei, de harjoneala copiilor. Gaseste un geam deschis si sare. Panica generala creata s-a sfarsit cu interventia politiei care a impuscat leul cel bun.

Familia Berberov a incercat sa creasca un alt pui de leu, inducandu-i artificial o particularitate a celui dintai. In zona cefei, leul King avea doua cicatrici, urmele, se pare, a doi colti de animal care au patruns adanc in cutia craniana pe cand era pui si care, se credea, ar fi atins anumiti centri nervosi responsabili de instinctele feroce ale animalului, anihilandu-i. Din pacate, urmatorul leu, asa intepat in ceafa, nu mai era la fel de bland. Probabil ca transformarea comportamentala a lui King avea, cumva, la baza un traumatism emotional mai degraba decat unul pur fizic …

Cat despre comportamentul leului din imagine si modul cum isi manifesta el recunostinta fata de salvator va las sa va faceti singuri o parere. Mai adaug numai ca, dupa ce a fost ajutat sa se insanatoseasca, leul a fost dus la o gradina zoologica sa poata trai linistit in continuare.