In timpul celui de-al doilea razboi mondial, bunicul meu a fost luat prizonier de rusi undeva intr-un sat din Subcarpatii Buzaului, cazut sub ocupatie. Rusii isi stabilisera comandamentul intr-o gospodarie mai mare iar prizonierii erau urcati toti in podul grajdului, unde erau tinuti in bezna, fara a avea voie sa-si vorbeasca. Si era putin probabil ca cineva sa nu respecte regula rusilor, care ii amenintasera ca la prima soapta ii impusca pe toti fara niciun alt avertisment. Romanii cadeau in mana ocupantilor pe rand si tot pe rand ajungeau in podul intunecat, alaturanduli-se celorlalti.

Prizonieratul din pod al bunicului a durat zile, sau poate doar cateva zeci de ore care au parut fara sfarsit, dupa o estimare facuta fara a putea vedea in tot acest timp macar succesiunea zilelor si a noptilor. Perioada petrecuta in bezna din pod a fost una in care realitatea a fost perceputa diferit fata de situatiile normale, cand ochii te ajuta in mod determinant sa intelegi si sa iti ghidezi actiunile. Ajuns la randul lui sus, in liniste si intuneric, bunicul meu realizase dupa forfota din jur, a corpurilor intr-o asteptare fara miza, ca impartea podul cu foarte multi oameni. Mirosul puternic de fan l-a facut sa caute, pe pipaite, un loc mai confortabil si mai moale pentru a se intinde, fiind primit tacit pe marginea gramezii de iarba uscata de ceilalti prizonieri care s-au inghesuit unul in altul mai mult, pentru a-i face si lui loc. Au stat asa ore in sir, alternand somnul cu nesomnul in tacere, reprimandu-si foamea, setea si pe cat posibil orice alta nevoie a corpului. Doar agitatia care razbatea de la rusii de prin curte mai putea fi un reper pentru masurarea timpului, dar nu unul suficient de bun atat timp cat misiunea lor acolo nu le permitea sa foloseasca noptile doar pentru a dormi.

La un moment dat, grupul de oameni a inceput sa se miste compact, catre o anumita directie. S-au tinut toti unii dupa altii pana la un capat de pod, unde era o gaura facuta cine stie cum. S-au strecurat unul cate unul afara, coborand pe un bulamac de lemn si disparand in noapte, fiecare unde a apucat, departandu-se in graba de grajdul ocupat de soldatii rusi. Experienta din pod, desi una comuna, a ramas sa fie traita separat in amintire de cei care au fost partasi la ea, ramanand pentru toata viata doar o suma de perceptii individuale, mai cu seama olfactive si tactile. Nimeni din cei care au fost acolo nu a stiut vreodata cu cine a impartit orele petrecute in podul grajdului, ca prizonier la rusi.

Povestile din razboi ale bunicului meu, pe care i-am cerut sa mi le repete de nenumarate ori, au avut asupra mea aceeasi fascinatie pe care, cum aveam sa observ mai tarziu, o aveau istoriile mele intamplate pe vremea comunistilor asupra celor care nu au avut niciodata de a face cu un astfel de sistem. Nu o sa uit niciodata uimirea cu care doi colegi italieni din firma la care lucram la un moment dat m-au ascultat cateva ore fara intrerupere intr-un restaurant pe malul Lacului di Garda in timp ce le povesteam amintirile mele din Romania comunista. Totul era absolut diferit fata de realitatea si experienta lor: faptul ca stateam la coada de pe la trei dimineata pentru doi litri de lapte iar daca mai prindeam un iaurt sau o cutiuta cu branza cu smantana era un motiv de satisfactie si buna dispozitie pentru toata ziua, faptul ca stateam zile intregi cu scaunelul la cozi interminabile la pui sau la carne si ca ajungeam uneori, dupa tot chinul, sa apucam doar gheare sau oase goale si era bine si asa, faptul ca pana si painea ne era rationata si vanduta pe cartela.

In afara de povestirile din vremea coministilor mai am si altele, intamplate dupa, dar care par la fel de savuroase prin particularitatile lor pur romanesti. De un anumit inedit sunt cele traite pe vremea cand lucram ca sora medicala. Cu un an inainte de Revolutie terminasem liceul sanitar, de mare viitor pe vremea mea datorita mentalitatii ca se traia din spaga mai bine decat din salariu. Exact in anul Revolutiei imi faceam primul an de stagiu ca sora medicala la salile de operatii dintr-o maternitate, un post ravnit de multa lume dar pe care eu l-am urat dupa primele luni de munca in sistemul sanitar. Asta dupa ce o mama a murit inainte sa apuce sa nasca pentru ca medicii operatori nu s-au inteles in timp util cu anestezistul la impartirea banilor de la pacienta. Pana au chemat un alt anestezist din alt spital atat mama, cat si copilul dusi au fost. Am ales atunci o specializare in care sa ma pregatesc pentru facultate, mi-am luat meditatori si am lasat cariera de sora medicala unora cu sange mai rece si cu un psihic mai puternic. Imi mai revin si astazi in minte replici celebre prin spitale ale medicilor din acea perioada, ca cea data de un chirurg unui batran pe care ar fi trebuit sa il opereze de prostata. Medicul ii spune bietului om pretul pe care trebuie sa il plateasca daca vrea sa fie operat si sa scape iar acesta, absolut uimit, raspunde: “Pai, tata, de unde sa am eu atat, ca e pensia mea pe patru luni de zile?!”. “Ehe, tataie, adauga doctorul, lasa, ca daca mori, te costa mai mult!”.

Nici dupa plecarea mea din sistem sanatatea romaneasca nu a castigat prea mult. La ani si ani dupa si dupa Revolutie, m-am lovit de serviciile de specialitate unde am ajuns in repetate randuri cu bunicii mei. Medicii continuau si atunci sa ma trimita in miez de noapte sa le cumpar de unde vad cu ochii Kent sau cornuri si iaurturi cu fructe, pe banii mei. Asta luandu-ma de la capataiul bolnavului pe care il ingrijeam voluntar si din considerente morale in numele sistemului sanitar romanesc (administrand medicatia cumparata de mine, pentru ca spitalul spunea ca nu are nici medicamentele, nici bani sa le cumpere, sau schimband perfuzii). Unica si meschina satisfactie a fost cand am citit la un moment dat in ziar ca pe medicul cu tigarile l-au prins luand spaga si l-au arestat, cativa ani mai tarziu. Pentru ca din partea colegiului local al medicilor, pe care il sesizasem, umilita si indignata, nu am primit nici macar normala si elementara satisfactie de a-mi raspunde prin fraza: “am primit sesizarea, vom verifica”.

Cum si amintirile mele, ca si cele ale bunicului meu, isi gasesc ascultatori interesati ma gandesc in ce masura razboaiele traite de noi separat si in timpuri diferite sunt comparabile …