Am ajuns aseara la o petrecere organizata de un liceu american in cinstea Valentine’s Day. Intr-o sala mare, una din salile de sport auxiliare ale liceului (cam cat una de sport de pe la noi, din cele construite recent pe langa scoli), era un video DJ inchiriat care isi instalase pupitrul lui, boxe, o orga de lumini si un ecran mare iar in plus mai erau cateva reguli de respectat afisate pe pereti si peste tot o multime de baloane albe, rosii si roz.

La petrecere au venit aproximativ o suta de tineri, cei mai multi cu varste de 15, 16 ani. Eram curioasa sa vad cum se distreaza adolescentii americani. Si mai vroiam sa vad daca mai inteleg ceva din ceea ce ii distreaza pe cei din generatiile de dupa mine. Am facut experienta asta si in Romania, in urma cu mai mult de un an, cand am mers intr-o discoteca unde muzica, prin excelenta electronica, mi s-a parut rece si dura iar dansul unul cu miscari aproape robotice, lumina obositoare si foarte mult fum, pentru atmosfera dar si de la tigari. Prea putina caldura si prea putin care sa aduca cu ce apucasem eu la timpul potrivit.

Revenind la adolescentii americani, tinuta lor de bal se rezuma la maieuri cu bretele, bluzite si tricoase din cele cum mergem in mod obisnuit la plaja, blugi, pe alocuri cu cate un crac despicat, fara sa para o problema, de sus pana jos, pantaloni purtati cu tururile lasate foarte jos, astfel incat lasau sa se vada chilotii complet, camasi descheiate si, ca elemente fun speciale pentru petrecere, cate o peruca haioasa care il scotea in evidenta pe purtator. In picioare – incaltaminte sport si cel mult obisnuita, pe care cei mai multi o abandonau pe marginea salii pentru a simti gustul alunecator al distractiei pe pardoseala in sosete.

Doua ore si ceva, cat a durat “balul”, a fost o harjoneala permanenta. Tinerii s-au alergat, s-au tarat unii pe altii pe dusumeaua perfect lustruita a salii, au spart baloane si s-au batut cu ele, au facut poze zambind americaneste si, pe perioade scurte, ca niste pauze in agitatia generala, au dansat. Dansul, cum aveam sa imi dau seama, era prin excelenta o experienta de grup. Piesele ritmate erau o topaiala generala, cu miscari identice, de multe ori dictate prin comenzi venite de la DJ sau direct de pe banda, indiferent de ritmuri iar la blues-uri se inlantuiau in grupuri de pana la douazeci si se leganau spre stanga si spre dreapta. In plus, fetele dansau cu fete blues sau melodii mai ritmate, frecandu-si formele una de alta cu miscari senzuale, care le imitau pe cele din clipurile care rulau pe panoul urias in paralel cu fondul muzical. O alta particularitate observata era tendinta de a se inghesui unii in altii, pentru a dansa intr-o miscare haotica, incadrandu-se, cum aveam sa aflu, in curentul slam dancing (am intrat azi putin pe net sa vad detalii si am dat printre altele pe YouTube si de niste parodii amuzante ale acestui stil apartinand lui Mr. Bean http://www.youtube.com/watch?v=3_DDzm2teII :) ). La un moment dat, pentru ca toti din sala uriasa erau inghesuit in cativa metri patrati in fata DJ-ului, acesta a anuntat ca opreste muzica pana se vor separa si imprastia.

Un tanar, imbracat in negru din cap pana in picioare, ajuns singur la petrecere, a stat izolat toata seara. S-a plimbat jucandu-se cu un balon printre ceilalti, de la un capat la altul al salii, fara sa danseze sau sa socializeze cu cineva. Desi erau foarte multe fete, nu a incercat sa se aproprie de vreun grup. La un moment dat, si-a luat geaca pe el si s-a asezat langa una din usi. Parea pierdut cu mintea si m-am gandit tot timpul la frustratii care au tinut in ultimele luni primele pagini ale ziarelor si programele de stiri la cote mari de audienta dupa ce au facut atentatele in masa din Colorado si Ilinois. Inainte sa plece, a schimbat cateva vorbe cu un negru, care l-au facut sa rada. Avea un zambet sincer si frumos. Daca ar fi zambit de la inceput, nu as mai fi stat cu ochii pe el, de frica, toata seara.

Petrecerea de Valantine’s Day, in tara care si-a vandut sarbatoarea si prin ea valorile iubirii in toata lumea, nu a avut nimic personal. Nimic care sa promoveze ideea de doi, de iubire adolescentina pura si intensa ca in amintirile mele. O atmosfera rece, care parea sa nu construiasca decat imaginea de maine a unei tari in care relatiile de cuplu sunt de cele mai multe ori formale iar divortul si casatoriile multiple sunt parte din normalitate.